Heart beat

Nu ni s-au intamplat doar lucruri rele in saptamana petrecuta in Romania. Ne-am vazut familiile, ne-am intalnit cu prietenii si am facut ceva ce n-am reusit sa facem anul trecut desi ne-am dorit din toata inima. Cat am scotocit netul in lung si in lat, cat am incercat sa gasim bilete de avion si cazare si mai ales zile de concediu pentru a fugi tocmai in Franta intr-un oras de care nu auzisem mare lucru pana atunci, Pau … si pana la urma tot n-a fost sa fie. A fost poate, a doua mare nerealizare din 2010 pentru noi. Si cand ne pregateam sa reluam cautarile si anul asta, sa speram ca poate ne vom suprapune cumva in concediu cu vreo intamplare tot prin Franta lui natala, o informatie aparuta pe zidul Facebookului ne-a facut sa tremuram de bucurie. E bun si Facebookul asta la ceva. Si am mai tremuram si de emotie pana am fost siguri ca nu ratam si de data asta. Despre ce e vorba ? Ce ni s-a intamplat de ne-a facut atat de fericiti ? Ei bine, asta :

De mult cautam sa retraim ceea ce simtisem in 2008, la Bestfest, acea unica experienta a unui om care canta cu atat de multa placere, incat parca se straduieste sa cante fiecaruia dintre spectatori ca unui prieten vechi. Energia, bucuria, ritmul, senzatia de “mai vreau!” simtita la 3 secunde dupa ce s-a terminat concertul. Nu am simtit asta la niciun alt concert, desi am trait concerte memorabile pentru noi, in care am simtit puterea unui concert U2 pe Wembley sau ce inseamna sa nu simti ploaia torentiala in timpul unui Sad but true care incerca sa-ti deschida ochii. Toate astea au fost foarte misto, dar niciunul nu s-a comparat cu trairea concertului lui Manu Chao de la Bestfest. Si ceea ce am cautat de atunci am regasit sambata. Si nu a putut impiedica asta nici Sala Palatului, nici trupa redusa ca numar cu care a venit de data asta. Da, cantecele n-au sunat la fel ca pe CD, au fost simplificate si adaptate, dar spiritul a ramas acelasi, al unui curent electric ce iti strabate corpul timp de o ora si jumatate – doua. Chiar asa, ati vazut vreodata toata Sala Palatului in picioare dupa primele secunde din primul cantec al unui concert ? Ei bine, asta a facut Manu. Si te face sa dansezi, sa topai, sa canti, sa urli, sa te bucuri. Si a meritat, chiar daca asta ne-a adus acum o raceala zdravana ( pentru ca Bucurestiul n-are un transport de noapte, ca mai toate capitalele civilizate si am zis ca mersul pe jos de unde ne-a lasat troleul care se retragea la depou nu are cum sa ne omoare). A meritat ! Pentru zambetul pe care ti-l starneste amintirea unui astfel de concert de fiecare data. Pentru ca e imposibil sa nu zambesti cand iti rasuna in minte “Proxima Estacion: Esperanza“.

Si ca sa raspund si la comentariul Liei de la postul anterior, cel mai rau este cand te simti in propria tara ca un Clandestino …

Dar te ridici, te scuturi de praf si mergi mai departe, cautand statia urmatoare …

Serpent

P.S. Mai vreau !