Playback poa’ sa faca …

Suntem in Otopeni, panoul de la plecari arata o intarziere de o ora si 15 minute. E tarziu. Oricum era tarziu si asa, ajungeam acasa pe la miezul noptii, acum ajungem si mai tarziu.

Ma gandesc la saptamana care a trecut si nu-mi place, iar ora asta in plus acum se potriveste bine cu ce a fost saptamana asta.

Nu-mi place pentru ca stiu ca vin des si, desi apuc sa o vad pe mama mai des decat as fi putul altfel, apuc sa vad si alte lucruri de care m-am departat si pe care nu voiam sa le mai vad in urma cu aproape un an.

Si inca nu pot sa ma detasez si sa imi spun ca viata mea e in alta parte, ca in tara vin doar cu treaba si ca nu ar trebui sa ma afecteze atat de mult realitatea de aici.

Incep sa am emotii cu o saptamana inainte. Si nu pentru cum or sa decurga intalnirile, desi si astea sunt o sursa destul de mare de nervi, ci mai degraba emotii pentru cum o sa ma deplasez dintr-o parte in alta. Iar de data asta, in loc sa vad ca totul e relativ simplu si sa capat un plus de incredere pentru data viitoare, mai rau m-am speriat. Si desi mai e ceva vreme pana o sa ma intorc iar, am emotii.

Acum am fost la Mangalia. Tren direct nu exista. Poti merge pana la Constanta, dupa care poti lua un Personal care are o legatura proasta si care face mult prea mult. Exista cateva autocare decente si curate. Phiu ! Si au si programul pe net ! Parca mi-a mai venit inima la loc atunci cand am vazut ca am ajuns repede si in conditii bune. (Atata doar ca la Constanta un tataie a luat un bagaj de-al nostru din greseala si ne-a lasat in schimb o sacosa plina cu borcane goale. Bine ca a fost om cinstit si ni le-a adus inapoi a doua seara.) Dar ce te faci atunci cand astepti 40 minute in statie, pe un vant si un frig cum numai iarna cred ca e, un autocar anuntat care nu mai apare ? Pentru ca asta am patit acum, la intoarcerea din Mangalia. Era ora trecuta pe net, am si sunat si ne-au confirmat, ba chiar un alt sofer ne-a spus ca ‘trebuie sa vina, era in spatele meu’. Faci un giumbusluc si iei un microbuz pana in Constanta, dupa care alt microbuz pana la Bucuresti. Si daca nu ai ipod, asculti tot drumul cum vorbeste soferul la telefon, cum ‘nu, nasule, eu nu lucrez niciodata de Paste’, ca masina e proasta si oglinda din dreapta e inutila ( ce usurare, sa stii ca soferul nu vede nici in dreapta in timp ce vorbeste la telefon! ), ca ala cu Matizu’ e prost, ca de un sfert de ora sta in curu’ lui, ca i-a zis el si lu’ Mihai sa nu puna botu’ si sa ii asculte pe aia de la firma, ca pe Mihai Bravu e aglomerat si ca la kilometrul 20 nu mai ploua.

Dupa care ajungi. Iti recuperezi bagajele ude si pline de noroi. Nu stii de ce, probabil ca in pretul biletului era inclusa si ornarea bagajelor. Si te duci, mort de oboseala si carand trei genti dupa tine, la un taximetrist care sta in fata unui magazin pe care acum scrie mare H&M. Si ala se uita la tine ca la ultimul rahat si-ti transmite ‘ntz’. Ca asa are el chef, sa nu te ia. Asa ca iei metroul si cari bagajele pe scari pentru ca scari rulante nu-s peste tot. Si primul metrou vine la 12 minute, drept pentru care e prea plin. Doar n-o sa te bagi cu bagajele alea in el, ca doar n-ai loc ? Il iei pe al doilea si, in fine, ajungi. Si iar iei bagajele pe scari si pe alt rand de scari, traversezi cateva strazi si ajungi.

Si de-aia am emotii. Pentru data viitoare. Nu-i o tampenie ? Nu-mi fac griji pentru altceva, pentru cum or sa decurga discutiile sau daca sunt destul de pregatita ( btw, sunt pregatita, dar nu prea am pentru cine ), ci daca o sa ma ia taxiul si daca exista trenul.

Din punctul meu de vedere asta a fost o saptamana in care mi-am facut nervi si emotii, in care m-am simtit caraghioasa in corectitudinea si pregatirea mea, o saptamana in care parca am fost pedepsita. Vremea foarte proasta si ploile care nu se mai opreau au contribuit si mai mult la starea asta. A fost o saptamana in care am auzit de prea multe ori ‘nu avem ce sa facem’ acolo unde era atat de evident ce trebuie facut. Si nu mi-a placut. Am tras de timp sa treaca si acum vreau sa il lungesc ca sa aman urmatoarele intalniri de aici.

Am fost dezamagita si nitel speriata, iar asta m-a facut acra. Nu am fost eu si imi dau seama. M-au enervat oamenii si m-au enervat cel mai mult defectele pe care stiu ce le am si eu, dar le vedeam oglindite in ei. Si neputinta. Si marlania. Si lipsa educatiei. Si ‘mica ciupeala’. Si deznadejdea. Si kitsch-ul. Si cainii care se imperecheau in mijlocul strazii. Si ‘nu avem ce sa facem’. Si oamenii care raspund la telefon cu ‘mdea !’. Si cei care considera ca orice nu cunosc ei e ilegal.

Marea inainteaza si ‘mananca’ din plaja an de an. Poate ca asa se va termina cu toate.

Joaninha