Revolta si umanitarism

Ne uitam la ce se intampla in Egipt. Ne-am uitat si la ce s-a intamplat in Tunisia. Am vazut acum cateva minute un reportaj la CNN, un reportaj facut pe strazi in Cairo in care era prezentata “Vocea poporului”. Cel mai emotionant a fost un tanar care a spus “this is the start of the rest of my life”. Ii radeau ochii la gandul ca i se va schimba viata. Erau acolo si oameni de varsta a doua care urlau cu disperarea omului care stie ca e cam tarziu pentru el, dar nu prea tarziu pentru a se bucura de libertate. Ne-am adus aminte de toate senzatiile astea din timpul revolutiei noastre, de toata bucuria si speranta, de toata increderea ca lucrurile pot fi puse la punct prin puterea oamenilor.

Una dintre reactiile pe care le-am citit pe la noi si care ne-a trecut si noua prin minte a fost “lasa ca vad ei ca nu e chiar asa”, cand va veni si acolo vreun Iliescu care sa ia puterea in numele poporului sau daca vor veni niste mineri din desert care sa planteze ceva flori egiptene prin piata pe acolo. O alta reactie citita prin presa si blogurile romane a fost unde de tip “calculat”, “rece” si mai ales a celor fascinati de America, prin care se intreaba ce e mai bine, un dictator sau o revolutie populara care sa aduca la putere islamistii ? Ba chiar e amintita revolutia din Iran, de acum multi ani.

Poate ca extremestii musulmani vor ajunge la putere prin alegeri libere, poate ca vreun general egiptean va deveni peste noapte “salvatorul”, poate ca armata va decide sa ramana de partea lui Mubarak si se va lasa cu mult sange. Poate ca toate intentiile astea bune si speranta se vor duce de rapa. Dar daca noua ni s-a intamplat asta nu inseamna ca avem dreptul sa uitam oamenii. Daca noi am uitat sa ne luptam pentru drepturile noastre si am pierdut in mare speranta printr-o serie de oameni care ne-au inselat sperantele, asta nu inseamna ca musai ca si altii sunt ca noi, nu inseamna ca poate altii vor fi in stare sa se lupte mai bine. De exemplu tunisienii au ramas in strada, chiar si dupa ce le-a plecat presedintele pentru ca cei din “esalonul 2″ incercau sa ramana la putere, ca in Romania si nu s-au lasat pana nu i-au vazut afara din guvern. Si chiar daca lucrurile nu sunt inca foarte clare si e inca haos. Si in plus, am invatat ca poate ca toate celelalte sperante s-au naruit sub incompententa sau lacomia conducatorilor, dar macar ne-a ramas un bun nepretuit: libertatea. Libertatea de a vorbi, de a avea o opinie, chiar si libertatea de a injura. De fiecare data cand ma gandesc cum percepeam societatea si lumea in copilarie, inainte de revolutie, parte prin ochii si cuvintele parintilor mei, parte prin toate lucrurile de care eram avertizat sa nu le fac si compar cu tot ceea ce imi permit sa vorbesc si sa gandesc acum, ma face sa nu regret niciun moment bucuria si speranta pe care o simteam in decembrie 1989. Si pentru asta ma bucur acum pentru egipteni, asa cum m-am bucurat pentru tunisieni, pentru ca eu consider ca nu exista nicio justificare, nici un motiv nobil care sa sustina ca o dictatura, ca frica si paranoia sunt mai bune ca libertatea.

Si pentru cei care se gandesc ca un dictator e mai bun decat libertatea pentru ca exista pericolul ca oamenii sa aleaga musulmanii la conducere si pentru ca asigura pax americana in Orientul Mijlociu, nu pot decat sa le doresc sa nu mai apuce sa traiasca de partea cealalta a baricadei unei pax americana, exceptand cazul in care sunt cetateni americani. Ceausescu era pe la sfarsitul anilor 70 in aceeasi pozitie, doar pentru ca se departase putin de rusi.

Eu continui sa ma bucur cand simt emotie si speranta, cand vad oameni care aleg sa isi traiasca cu voce tare dorintele si frustrarile, chiar si atunci cand logica spune ca lucrurile au mai multe sanse sa se termine rau. Eu cred ca asta e o parte importanta din a fi om.

Serpent