Mmmmmm …

De dimineata am ignorat alarma ceasului si am amanat-o cat am putut de mult. Prima oara cand a sunat dormeam atat de bine. Era cald, iubita mea ma tinea in brate si parca eram intins intr-un nor pufos, atat de bine dormeam. Cand a sunat telefonul n-am reusit decat sa deschid o jumatate de ochi si sa intind mana sa-l aman. Si m-am intors pe partea cealalta, am luat-o pe Joa in brate si m-am lipit de ea si am adormit la loc cu obrazul lipit de pielea ei moale si calda. Si scenariul s-a repetat de inca vreo patru ori. Si de data asta n-am mai fost eu cel care s-a ridicat sa faca cafeaua. Am simtit-o cum se evapora din bratele mele, dar stiam ca se va intoarce, asa ca am lenevit cateva minute acolo. Cand am deschis iar ochii i-am vazut silueta perfecta intrand pe usa camerei cu doua cani mari de cafea in mana. Le-a lasat pe masa unde sunt calculatoarele care ne condimenteaza cafeaua de dimineata si s-a apropiat de pat. Ochii mei incepusera sa-si recapete partial rolul, asa ca in clipa urmatoare am vazut frumosii ei ochi albastri deasupra mea. Am zambit pe loc si am simtit ca mi se trezeste ceva, acolo undeva in piept … inima, sufletul, plamanii … ce-o fi fost, nu stiu. Dar se simtea atat de bine! A revenit in bratele mele si calea mea spre o noua zi a fost pavata cu multe pupaturi.

Ce-mi plac diminetile noastre! Doi somnorosi rasfatati se invart prin casa intr-o miscare browniana. Dar si cand se ciocnesc ! Ce scantei ies ! Bine, mai rau e cand se ciocnesc de restul obiectelor din casa.

Continuam se ne miram de toate senzatiile astea, de tot ce simtim. De fapt nu e uimire, ci mai mult bucurie. Ca este mai mult decat oricand. Ca este mai bine ca in secunda anterioara. Ca sunt sufletele pline si ochii plini de zambete. Dupa, totusi, atata timp. Azi ne-am apucat iar sa socotim de cand … si ca de fiecare data nu ne-a iesit la calcul. Poate ca povestea noastra complicata face sa nu fie clar cum s-a scurs timpul. Care a fost inceputul? Cand am inceput sa simtim? Acum vreo 4 ani m-am suparat ca n-a vrut sa iasa sa-i fac cinste de ziua mea cu o prajitura. De ce ? Nu stiam exact atunci. Recitind dupa ani (haha, cum suna asta) dialogul de atunci am ajuns la concluzia ca incepeam deja sa dau primele semne de indragosteala sau cel putin simteam ceva acolo. Desi atunci asta era cel mai rau lucru ce s-ar fi putut intampla. Pe urma, prin toamna aceluiasi an, Joa a avut cateva reactii asemanatoare, care privite cu mintea de la urma semnalau ca ceva se intampla si in sufletul ei. Dar pe atunci amandoi refuzam sa ne gandim la o asemenea posibilitate. Eram doar prieteni buni, vorbeam toata ziua, aveam incredere unul in altul in asa fel incat puteam sa ne spunem orice, dar relatia noastra era si trebuia sa ramana cuminte. Si a ramas asa, chiar daca tachinarile si joaca s-a intensificat si a fost o primavara … “un lung sir de jocuri de-a yo-yo intre inima si creier si plase si de plimbari si de discutii si de dorinte si de lucruri simtite si de alte lucruri gandite” – citat dintr-un fel de jurnal pe scurt pe care l-am facut intr-o zi  cand tot asa ne chinuiam sa ne aducem aminte cat timp a trecut … jurnal intitulat Decameron si care e si sursa de inspiratie pentru tabloul asta:

Si a urmat vara celor doua saruturi.

…. primul sarut. Sarut care ar fi trebuit sa certifice ca e doar in “their minds” totul. Nimic mai neadevarat . A fost un prim sarut care a fost precedat de un intreg preludiu … plimbare, mers cu spatele, teasing … intamplat in poate cel mai imposibil loc … dar oricum nu mai vedeam nimic in jur, un prim sarut … care promitea atatea … promisiuni de care eram convinsi ca o sa ramana doar atat. Plus un joker aruncat in joc.

Da, a fost o vara in care parca am fost doi adolescenti care traiesc prima oara iubirea, a fost sirop si telenovela si indoieli si frica, dar a fost atat de frumoasa. Ca si verile care au urmat dupa aia …

… o seara de vineri … doi oameni indragostiti fara sa stie si fara sa vrea sa stie … stau si vorbesc aiureli langa un stalp la universitate, timp in care inimile lor incearca sa iasa la suprafata. Si lasa sa treaca un metrou, doua, trei … si cand sa se desparta … lumea se opreste in loc … statia, metrourile, oamenii, scarile se indeparteaza si raman doar ei doi imbratisati intr-un sarut atat de intens incat nu stiu daca au respirat … un sarut cat o mie de saruturi la un loc si imbratisari si mangaieri … love was in the air … si au plecat de acolo atat de bulversati de ce li se intamplase incat Joa a uitat sa coboare din metrou si KS nu stie cum a condus pana acasa …

Asadar, undeva printre amintirile astea a fost inceputul. Sau poate inca si acum, dupa 3 sau 4 ani suntem tot la inceput. De fapt viata ne este plina de inceputuri … o noua casuta … o noua viata … ne-am mutat la Viena. Acum ne cautam un alt apartament si desenam cu degetele in aer cum o sa fie mobilat. Dar la fel de bine peste 3-4 ani poate ne plictisim de Viena si ne mutam in alt oras de pe glob. Londra, de exemplu, ca tot am avut oferte de joburi de acolo. Sau poate Singapore, cum isi doreste varul meu. Sau poate voi fi trimis in vreuna din tarile din Europa de Est de catre firma. Chiar nu conteaza. Pentru ca stim ca oriunde am fi ne vom avea pe noi si ne vom putea construi lumea noastra asa cum vrem. Pentru ca stim acum ca de fapt nu te tine nimic impreuna in afara de iubire. Locurile, casa, tara … toate astea le poti schimba atunci cand nu mai ti-e bine.

Fiecare dimineata e un nou inceput. O noua zi. Un nou zambet. O noua senzatie de bucurie undeva acolo, in piept. O noua imbratisare. O mie de saruturi. O viata. Fiecare zi e o noua viata pe care invatam sa o traim impreuna. Si se pare ca suntem buni la invatatura. Te iubesc, jumatatea mea perfecta de mar !

Sa aveti un weekend frumos,

Un sarpe ametit de iubire