Bucuresti, dimineata

Am patit-o iar, dar nu asa rau ca data trecuta. Am numai buza superioara si pleoapele umflate …  Dus, imbracat, masina, medic de familie. Mi-a schimbat tratamentul cu altul si am si luat primele pastile de dimineata, doza de soc. Deja ma simt mai bine, desi inca sunt plina de bubite, dar de data asta am un feeling ca or sa treaca, iar efectul psihologic e incredibil de puternic. Mi-a schimbat si regimul de data asta : sa mananc tot legume/unele fructe/carne slaba de pui/orez , dar acum e mai bine … nu mai am voie nici sare!

Si nu eram asa cand am iesit pe usa cabinetului. Inca eram adormita si cu buza umflata si la propriu, si la figurat. Si afara burnita asa de urat si ma uitam prin geamul masinii ca norii erau atat de josi incat nu se vedea nici sigla de la Howard Johnson. Asortat cu starea mea de spirit era un balcon ce statea sa cada. Biata cladire … ca un organism de care stapanul n-a avut grija. Anuntul spune “nu treceti! pericol sa cada balconul”. Banuiesc ca domnul cu BMW nu stie sa citeasca …:

Dar, aproape ajunsi acasa, pe niste ramurele inca uscate din iarna care se pare ca a trecut, mi-au atras atentia niste vrabiute zgribulite. Erau destul de multe si inghesuite pe micul spatiu “verde” ramas intre masinile parcate si-si vedeau atat de senine de viata lor, incat m-au facut sa zambesc. Parca totul avea sens in mica familie de acolo, chiar si asa, inghitita de un oras ostil. Si am stiut ca o sa imi fie bine. O sa ne fie bine Chiar si sub cerul asta intunecat a venit primavara.

Joaninha