Cand mi s-a parut Bucurestiul urat

Stiti ca noi suntem cei care merg cu ochii catre cer, care cauta imagini frumoase, cladiri vechi de care te minunezi, coloane si ingerasi din ipsos care infrumuseteaza casele, vitralii si alte amanunte pe care nu le vezi cand treci grabit pe strada. Si atunci cand le-am gasit si am avut aparatul de fotografiat la noi, vi le-am aratat si voua. Dar a fost o zi in care m-am simtit ca un copil care isi da seama ca nu exista Mos Craciun, ca un copil care incepe sa treaca in adolescenta sau chiar direct in maturitate si isi da seama ca povestea in care traise pana atunci nu va putea continua.

E o perioada acum in care bunicii nostri au nevoie de noi. Au imbatranit, sunt bolnavi si chiar nu stim cat or sa ne mai fie prin preajma. I-am cunoscut pe bunicii din Bucuresti ai lui KS cu cateva saptamani in urma. Oameni simpli, corecti, primitori si deschisi. Bunicul lui nu a mai iesit de ceva vreme din casa din cauza unei operatii care l-a lasat fara un picior. Ghinion, da. Si poate ca ghinionul si mai mare este ca atunci cand ai un handicap in orasul asta, orasul te ingroapa prin lipsa posibilitatii de a te deplasa.

Ne-a povestit despre locul unde a lucrat, despre parcul in care il plimba pe “Bobita” cand era mic si nici nu stiu cand a zis ca i-ar mai fi dor sa iasa afara. Nu stiu ce i-am raspuns atunci, dar am tinut minte lucrul asta si cand am ajuns acasa am cautat repede sa vedem cu va fi vremea in urmatoarele weekenduri. Am ales primul weekend cu soare si ne-am dus acolo. Era pregatit, imbracat gata, ne astepta.

Am plecat cu masina si am trecut de stradutele ingramadite dintre blocurile cartierului, intesate de masini parcate pe trotuare, intre blocurile gri. “Ia uite ce de masini au aparut! Pai inainte nu erau atatea, mai baieti! “.

Am iesit in bulevard si ne-am indreptat catre parc. Bulevardul se deschidea acum liber, parcul se vedea in departare, soarele stralucea, chiar era o zi frumoasa de toamna. Amandoi aveam emotii, dar si zambeam pentru bucuria pe care stiam ca i-am facut-o.

“Ia uite, ce garduri frumoase! Pai acum cativa ani nu era nimic aici! Ia uite ce au facut! Ce frumos, mai copii! “. Si chiar era frumos in partea aia. Am vrut sa coboram sa ne plimbam cu prin parc, insa am inteles repede ca nu voia sa fie vazut asa, drept pentru care am plecat mai departe cu masina. “Pai hai sa-ti aratam Bucurestiul, atunci! “.

Am facut un ocol care a cuprins cam tot centrul, Piata Romana, Universitatii, Calea Victoriei, Unirii. Bunicul se minuna de orice cladire noua sau veche, de reclamele atarnate de cladiri, de pomii plantati, de tot! “Mai baieti, acum cativa ani nu era asa! Pai sa mai spuna cineva ca nu s-a facut nimic in Bucuresti ca … il injur, zau asa ! Multumesc, copii, nici nu stiti ce bucurie mi-ati facut! “.

Am reusit sa ma uit la Bucuresti ca si cum m-as fi uitat pentru prima oara, fara sa caut frumusetea acolo unde stiu, in locurile ascunse, pe strazile vechi si va spun sincer ca nu mi-a placut. Am vazut un oras gri si trist, incarcat de reclame colorate agatate acolo unde acopera cate o vopsea coscovita, cu case odinioara frumoase, acum lasate sa se darame singure, cu vitrine prafuite si firme din plastic strident colorat. Si mi-a fost rusine. Nu stiu cum, dar mi-a fost rusine pentru tot ce nu s-a putut si nu s-a vrut face, mi-a fost rusine pentru ca bucuria acestui om, sincera si senina, era data de spoiala facuta in acest oras in ultimii ani.

Si zambeam pentru ca simteam in sinea mea ca am facut o fapta buna, insa imaginea si “sonorul” nu se potriveau. “Va multumesc, copii! Ce oras frumos! Ce bucurie mi-ati facut! E atat de frumos Bucurestiul … Pai sa mai spuna cineva … “.

Sa ne ierti, bunicule.

Joaninha