E joi, vine gandul de toamna pe la noi

Uite ca au trecut si zilele rasfate ale toamnei si s-a intors la morocasenia ei de fiinta cu sangele rece si privire sticloasa. Cand o vezi asa roscata-aurie si cand te mangaie cu mainile ei calde, te intrebi cum de o poti uri atata, chiar si atunci cand iti sufla prin par un aer racoros. Dar cand te trezesti dimineata si o vezi cum se uita prin tine nepasatoare si cand intinzi mana sa o atingi si ii simti pielea rece si zgrunturoasa iti aduci aminte iar de ce nu poti niciodata sa-ti fie draga decat temporar. Asta e toamna, o femeie frumoasa ce imbatraneste si se acreste. Doar ca in unele zile isi aduce aminte cum sa traiasca viata opulenta de odinioara.

Si cand toamna isi scormoneste in propriile amintiri te face si pe tine uneori sa deschizi cufarul cu haine vechi. Iar eu acum mi-am adus aminte de liceu. Si in afara de faptul ca timpul mi-l ocupau informatica, baschetul si muzica, am avut o perioada in care eram fascinat de Blaga, citeam eseuri, stiam poezii, discutam despre cu cativa prieteni la un pahar de vin noaptea pe la 1, in barul nostru preferat (de fapt singurul bar de rockeri din apropiere). Asa ca m-am apucat sa recitesc azi din poeziile lui. Si daca atunci eram fascinat mai mult de fatidic (cumva paradoxal fata de optimistul care am fost dintotdeauna), acum mi-a atras atentia si m-a facut sa zambesc asta:

Din părul tău

Înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată
de-un val prin care nu putem străbate cu privirea,
păienjeniş ce-ascunde pretutindeni firea,
de nu vedem nimic din ce-i aievea.

Şi-acum, când tu-mi îneci obrajii, ochii
în părul tău,
eu, ameţit de valurile-i negre şi bogate
visez
ca valul ce preface-n mister
tot largul lumii e urzit
din părul tău -
şi strig,
şi strig,
şi-ntâia oară simt
întreaga vrajă ce-a cuprins-o magul în povestea lui.

Si acum urmeaza tacerea. Sa citesti o poezie si sa ramai pe ganduri dupa aia ( sau doar sa zambesti tamp si sa privesti pe fereastra la cerul cenusie asortat cu niste cladiri gri) face bine la deconectarea de la lumea reala, cea trista sau enervanta. Si poti sa stai asa, levitand la un metru deasupra pamantului si pasind pe o sfoara bine intinsa intre stalpii mintii tale. Si poti intinde mainile, te poti juca de-a echilibrul, poti sa te prefaci ca pasesti pe langa, poti chiar sa si cazi, caci totul e in mintea ta. Si poti chiar sa-ti iei inima in mana si sa o privesti precum Hamlet craniul si sa o simti cum palpita cand iti ingropi fata in parul ei si cand senzatia de sufocare nu e din cauza ca parul ei te impiedica sa respiri, ci datorita lucrurilor pe care le simti in tine cand ea e acolo. Cand stii ca daca ai mai avansa  un centimetru, nasul tau i-ar atinge ceafa si aerul ar exploda in jur.Vraja exista. In sine.

Dar vine si clipa in care cazi de pe sarma asta si nu mai e vorba de joaca.E vorba doar de realitatea care te absoarbe inapoi inspre pamant. Si trebuie sa ai grija la aterizare. Si trebuie sa te tii bine pe picioarele tale si sa intinzi mana si spre cei din jurul tau sa-i tii. Sau sa va tineti impreuna. Dar nu-i nimic, stii ca vei putea levita iarasi cand vei avea putina liniste. Caci mintea nu ti-o ia nimeni. Dar realitatea da. Si-atunci simti pamantul apropriindu-se vertiginos. Caci auzi sau citesti o stire. Si gandurile iti sunt inlocuite cu altele. De furie, de ura, de revolta.

Dar despre asta in postul de maine, nascut deja din multe randuri scrise aici si mutate pentru a-l lasa macar pe Lucian Blaga  in pace …

Serpent