Partea ascunsa a Vienei

Nu, nu urmeaza un post de hinturi de calatorie cu ce sa vezi sau ce sa eviti la Viena. Pur si simplu zilele trecute, intr-o discutie cu o prietena a aparut Viena ca un loc de exil, de departare de lucruri dragi. Si asta este o coincidenta destul de interesanta si o intersectie cu povestea marului nostru.

Pentru ca pentru noi Viena inseamna, dincolo de primul pas facut in afara tarii in intregul marului, si doua momente destul de incarcate cu emotie si tristete in povestea noastra. Prima oara era un inceput de 2008, prin ianuarie, un ianuarie care se decisese sa ninga din toate puterile exact in ziua cand Joaninha trebuia sa plece la Viena. Si a plecat, cu o intarziere de vreo patru ore, asa cum aveam sa aflu ulterior. Incepeau cinci zile extrem de grele pentru mine, caci n-aveam cum sa luam legatura unul cu altul si ma simteam ca aruncat intr-un ocean, pe o pluta, si fara sa se vada urma de tarm sau vreo ambarcatiune prin jur. Ma trezeam dimineata si adormeam seara cu gandul la ce-o face Joa, cum i-o fi, mi-era dor de ea rau. Stiam cam cand trebuie sa aterizeze si numaram minutele si secundele ce se scurgeau, noroc ca semnul dupa care tanjisem 5 zile a aparut suficient de repede cat sa nu-mi fie afectata inima de altceva decat de iubire si dor.

Al doilea episod este atat de adanc incrustat in amintirea mea incat tocmai m-a facut sa oftez in timp ce scriam. Se intampla in toamna  anului trecut, in perioada in care eram despartiti. Si eu trebuia sa plec la Viena cu ceva treburi oficiale, de pliznoti, vorba Teiucului. Si inainte de a pleca inspre aeroport avusesem o discutie pe care eu o credeam lamuritoare pentru ceea ce credeam, simteam si decisesem eu pentru mine. Doar ca in toata nebunia aia de atunci, a fost interpretata altfel. Dar asta aveam sa aflu dupa aia. Asa ca am ajuns eu frumos la Viena si cum era tarziu in noapte m-am culcat. A doua zi pe la pranz aveam conferinta, asa ca de dimineata m-am plimbat prin Viena, dar nu-mi aduc aminte pe unde m-au dus picioarele, pur si simplu creierul meu refuza sa proceseze orice, gandul si inima mea erau la Bucuresti … Intre timp am primit niste mesaje ce adusesera asupra mea speranta si confuzie simultan. Si nimic lamuritor. Drept urmare seara m-am scaldat in mojito, ocazie cu care am descoperit ca are efecte benefice asupra creierului, in sensul ca-l amorteste de tot daca este baut in cantitate potrivita. Si cum ma agatam de speranta aia, inima imi batea mai tare si aveam tot felul de amintiri placute in minte. Pana cand am ajuns in camera. Pe la 3 dimineata, destul de beat. Asa credeam eu. Caci niste mesaje primite offline mi-au tras mocheta camerei de sub picioare si m-au trezit din betie in 30 de secunde. Nici cea mai tare cafea in care s-a turnat un munte de sare nu m-ar fi trezit in halul asta. M-am asezat in pat si m-am uitat in tavan. Vreo ora si ceva. Ar fi trebuit sa fiu suparat pe ea. As fi vrut sa ma pot enerva pe ea. Dar nu puteam. Chiar in momentele alea simteam atat de tare ca o iubesc incat ma durea fizic. Am adormit la un moment dat, de fapt am motait mai mult pana dimineata. Noroc ca am apucat sa vorbim si sa lamurim cat de cat lucrurile pana sa plec. Altfel plecam pe jos la Bucuresti.

Dar acum astea sunt doar niste amintiri. Nu neplacute, ci intense. Si-mi aduc aminte de cat de mult am iubit si am simtit. Iar acum este de zece ori mai mult … Iubirea merita, chiar si atunci cand doare !

Serpent