Si cum nu era de ajuns …

… au mai urmat si alte intamplari si un al doilea sarut, dar nu inainte de …

Au urmat aproape patru luni cuminti de discutii si plimbari in care eram aparent ok cu ceea ce se intamplase, dar in care imi puneam intrebari legate de orice amanunt si intorceam pe toate partile orice eveniment. Singurul lucru care a intrerupt “monotonia” acestor zile a fost un colet sosit pe neasteptate pe adresa mea ! Si cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, coletul a ajuns exact unde mi-era cel mai teama sa ajunga. Era un pachet din SUA … de unde sa primesc eu ceva din SUA ? … ah, stai ca am un var acolo … poate ca el … desi el niciodata …hmm… Si ii povestesc lui KS si de-odata simt cum imi creste tensiunea : imi luase doua inele cu gargarite (” joaninha ” inseamna “gargarita” in portugheza ) pentru degetele de la picioare si le expediase pe adresa mea de la munca, nestiind ca imi poate complica … existenta! Dar  ziua a trecut cu bine, in ciuda emotiilor si  am reusit sa ma bucur de ele si sa le port cu drag in fiecare vara de atunci.  Dragele de ele!

Abia trecusera cateva zile dupa primul sarut si cam intr-o luna era ziua ei de nastere cand am gasit pe net gargaritele alea haioase. Stiu ca in ziua aia mi-era dor de ea si eram indragostit, desi nu recunosteam asta. Asa ca atunci cand le-am vazut, am lasat orice ratiune deoparte si am zis ca inelele alea trebuie sa fie ale ei, i se potriveau la fix. Mai ales ca aveam proaspata in minte si imaginea de la prima iesire la cafea cand avea alt inel la picior si ii statea foarte bine, avand degetele alea perfecte. Asa ca n-am mai stat pe ganduri si i le-am comandat. M-am gandit ca le va primi la serviciu si nu vedeam vreo problema in asta. Dar lucrurile au luat o intorsatura la care nu ma asteptam si la un moment dat imi venea sa-mi dau pumni in cap pentru ideea tampita pe care am avut-o. Dar pana la urma apele s-au linistit si gargaritele au imbratisat de atunci de multe ori degetele ei frumoase. Si uite ce dragute sunt (de fapt una dintre ele):

 

 

Si alte zile “cuminti”, alte povesti si discutii … pana intr-o seara cand ne-am intalnit la metrou si am stat de vorba lasand sa treaca un metrou, doua, trei si privindu-ne in ochi.  Cred ca de cand a inceput discutia ( si ce talent am avut sa vorbim despre nimicuri si sa radem! ) ne-am apropiat milimetru cu milimetru si pana la urma s-a intamplat al doilea sarut.  Ce sa mai negi ? Ce sa mai conteze altceva ? Lumea care trecea pe langa noi ? Aglomeratia ? Locul total nepotrivit in care ne aflam? Mai exista altcineva in afara de noi ? Mai puteam simti altceva decat acel sarut intens, perfect ? Altceva decat buzele si mainile lui ? Altceva decat mingea de foc pe care o alcatuiam in momentul ala ? Nu stiu cat a durat … mult si putin, a durat cat ne-a tinut respiratia. Am plecat … era un drum pe care il facusem de zeci de ori … m-am urcat in vagonul de metrou privind in gol, cu simturile in alerta maxima, feeling high. Am coborat aiurea, la alta statie si in loc sa ma intorc o statie, am iesit din metrou la aer, apoi am coborat iar si am reusit sa ma adun nitel. Eram fericita, eram speriata, eram indragostita, eram speriata, deja nu mai eram a mea, eram speriata, fusese perfect … eram speriata …

Cred ca niciodata pana atunci si nici dupa aia nu am reusit sa vorbesc timp de o ora fara sa ma gandesc nici o clipa la ceea ce spun. In mintea mea zburau ganduri de genul “ce frumoasa e !”, “ah, ce-as atinge buzele alea”, “vreau sa te sarut!” si altele de felul asta in timp ce vorbeam despre orice altceva. Tin minte ca in toate minutele alea nu prea am tacut niciunul dintre noi si chiar am ras destul si stateam sprijiniti de un stalp de la metrou care s-a infipt foarte adanc in memorie. Si nu ne dadeam dusi. Ceea ce trebuia sa fie doar o revedere de vreo 5 minute s-a transformat, cu fiecare metrou ce il lasam sa se duca, in zeci de minute din ce in ce mai pline de incarcatura exploziva. Si cand s-a aprins fitilul … BOOOOOM. Daca ne-a vazut cineva atunci in statie la metrou (si ne-au vazut o groaza) cred ca s-au intrebat ce naiba suntem asa de disperati. Eram disperati, intr-adevar, sa prindem fiecare atingere, fiecare mangaiere, fiecare imbratisare si sa nu ne dezlipim buzele unul de altul. Eu cred ca nu sarutul a durat cat ne-a tinut respiratia, ci nu am mai respirat niciunul dintre noi cat timp ne-am sarutat. Nu stiu daca era vreuna din camerele de la metrou cu “ochii” pe noi atunci, dar daca da, tare as vrea sa vad inregistrarea aia. Caci in afara de senzatii si ceea ce simteam nu mai stiu nimic din tot ce era in jur. In minutele alea statia de metrou si oamenii s-au indepartat si s-au estompat si am ramas doar noi intr-un sarut ce n-as fi vrut sa se termine. Cand ne-am dat in sfarsit dusi de acolo si ne-am dezlipit de stalpul ala, erau doi pustani care asteptau frumos la rand sa ocupe locul. Poate ca i-am inspirat. Am iesit de la metrou, m-am suit in masina, am dat muzica tare si nu stiu cum am ajuns acasa. Probabil ca zeul indragostitilor, care ne-a mai ajutat si alte dati, mi-a tinut de volan. Nu-mi aduc aminte decat de sunetele lui Sweet child o’ mine si ceva Doors ( Touch me sau Light my fire sau poate amandoua) care imi rasunau in urechi. Eram dus. Eram mai indragostit decat fusesem vreodata si mai mult decat stiam sa gestionez.

Joaninha & Serpent