Apoi a venit …

… sarutul. Primul. Cautat. Alungat din minte. Renegat. Dorit. Interzis. Perfect. Negat. Luat in gluma. Amintit de zeci de ori. Perfect. Dupa cafeaua din primul “episod” a urmat aproape un an cu vorbe multe schimbate in aproape in fiecare zi, cu povesti inventate si construite de amandoi, cu jocuri de-a cuvintele si de-a senzatiile, cu destainuri in crucis ce au insemnat practic ca amandoi ne-am trimis mintea (caracterul, visele, dorintele, ceea ce suntem fiecare) dezbracata (de orice masca) sa faca parada pe un podium al carui unic public era celalalt. De-a lungul acestui an am devenit atat de buni prieteni incat stiam unul despre celalalt atatea (inclusiv secrete nestiute de altii), cum nu stia nimeni despre noi si nici noi despre altcineva. Apoi am inceput sa ne plimbam impreuna pe stradutele Bucurestiului, i-am descoperit si casele frumoase (cu scarile lor inghesuite sau dimpotriva cu scarile lor largi, cu terase sau verande, renovate sau in ruina, moderne sau pastrand inca aerul de acum zeci de ani) si parcurile mici din spatele betoanelor. Si un singur lucru ne tulbura in tot timpul asta. Un singur lucru nu avea voie sa se intample. Nu trebuia sa ne indragostim, era absolut interzis asta. Asa ca atunci simteam ca toate jocurile devin periculoase, ne speriam si faceam amandoi cate un pas inapoi. Dar asa cum aveam sa descoperim ulterior revazand conversatiile din perioada aia, era deja prea tarziu, eram amandoi indragostiti, doar ca refuzam sa ne gandim si fiecare in parte pentru el, daramite sa ne permitem macar sa ne intrebam despre celalalt. Pentru ca asa ceva nu se putea petrece, nu trebuia sa se intample, nu avea loc in lumea noastra. Sau cel putin asa credeam atunci. Si in vremea aia a venit. Dupa o plimbare intr-o zi frumoasa de primavara. Si norocoasa, caci era o zi de 13 (dar asta am aflat, asa cum scriam si in postul despre timp dupa mai multe discutii in doi si cautari in arhiva si in amintiri despre ziua asta) . O zi in care doi buni prieteni s-au plimbat pe bulevardul Dacia si apoi printr-un parc, admirand pomii inmuguriti si verdele lor, stand apropriati pe o banca, dar avand grija la gesturile lor. O zi in care am plecat din parcul ala cu o dorinta incredibil de mare de a o saruta, dar cu o teama si mai mare de a o pierde. O zi in care m-am oferit sa o duc in carca si am fost refuzat . Si pe drumul de intoarcere am roit in jurul ei, am mers cu spatele, m-am invartit de colo-colo, privind-o din toate partile, gandindu-ma cat este de frumoasa, privind in minunatii ei ochi albastri, tragand cu ochiul la buzele ei frumos conturate si muscandu-mi-le pe ale mele. Si iata-ne ajunsi asa in locul in care imi lasasem eu masina si pregatindu-ne sa ne luam la revedere cu o bezea. Unul din cele mai anti-romantice locuri, gri si murdar, dar ce conta ? Si am vazut-o cum isi aproprie capul de capul meu si imi pregatisem deja obrazul la intins. Dar nu, buzele ei le-au atins pe ale mele si impreuna au inceput sa invarta impreuna un carusel de senzatii care mi-a adus o frumoasa ameteala. Si corpurile noastre s-au lipit instantaneu unul de altul si ne-am imbratisat si mangaiat si sarutat vreme de cateva minute. Si nu imi mai aduc aminte decat un “mmmmmmm” al carei autoare a fost Joa si care a sunat atat de frumos incat mi s-a intiparit in minte pentru mult timp. Si ne-am despartit asa in ziua aia. Eram ametit si pluteam si nici nu stiu cum am reusit sa merg cu masina. Desi nu era nici pe departe primul sarut din viata mea (dar nu e articolul in care ma laud acum), era cu siguranta primul perfect. Doar ca dupa ce am reusit sa ma dezmeticesc, m-a cuprins iar frica. Ca doar vorbisem de nenumarate ori ca nu trebuie sa se intample asta. Nu voiam sa-mi pierd prietena mea cea buna. Asa ca am compus repede un SMS care trata totul in gluma. Bine totusi ca a stiut de gluma …

Sarutul  … Eu incercam sa il tin departe si tot ce facea el era atat de politically correct, incat imi dadea impresia ca mai mult ma tachineaza pe mine decat se abtine. Plutea in aer de ceva vreme, dar nu se intampla pentru ca nu … nu era voie! Dar s-a intamplat si a fost exact asa cum il simtisem in mintea si in inima mea atunci cand inchideam ochii. Au fost cateva minute de NOI, cateva minute de ¨egoism¨. Si a fost tandru si suav si  … Doamne! cum sa mai spui dupa asta ca nu simti nimic ?!

Dar ne-am speriat si ne-am agatat de o gluma mai veche, zicand ca sarutul e un fel de test sa verificam daca suntem indragostiti sau nu. Si am verificat o-ho, dar n-am recunoscut.

Cand am primit sms-us mi-a stat inima pentru ca mi-era teama de o declaratie sau de o recunoastere a ceea ce stiam deja. Stiam ca exista sentimente, acum era evident, dar nu voiam sa aud, de parca lucrurile recunoscute capata alta consistenta si gravitate. Dar a fost un sms copilaresc chiar care a asezat lucrurile pe fagasul vechi si care mi-a adus linistea pe care credeam ca o pierdusem. Linistea aparenta.

Dupa sarutul asta pe care l-am trecut la capitolul accidente incredibil de frumoase, dar irepetabile a continuat relatia noastra de prietenie, cu plimbari, cu povesti, cu aberatii construite in doi in dupa-amieze de plictiseala. A urmat chiar si o experienta aproape sexuala. Pentru ca intr-una dintre plimbari am luat metroul o statie. Si era atat de aglomerat incat a trebuit sa stam lipiti unul de altul. Iar chipurile noastre erau la cativa centimetri unul de altul. Si ne puteam adulmeca parfumul unul altuia si ne simteam trupurile atingandu-se si vedeam pielea si buzele ei atat de aproape. Nici n-ar fi trebuit sa ma intind prea mult si as fi putut sa le sarut. Dar asta era interzis. Asa ca aproape nici ca respiram. Si atunci cand respiram simteam cum parfumul ei ma inconjoara si ma simteam prizonier intr-o inchisoare care imi placea dar in care nu trebuia sa am acces.

Si intr-una din seri, dupa o zi in care discutasem mult si despicasem firul in 4*4*4, am vorbit vreo 50 de minute la telefon. Paranteza: mie nu-mi place sa vorbesc la telefon si evit sa vorbesc la telefon cand pot si totusi cu ea am vorbit mai mereu cel putin 30 de minute. Si subiectul discutiei din seara aia era daca sunt indragostit de ea. Si vreme de o jumatate de ora am tot gasit argumente prin care sa demonstrez ca nu sunt indragostit. Si am exprimat asta in multe cuvinte si formulari. Si totul pentru ca mi-era frica ca o pierd. Dar asta m-a facut sa dorm foarte putin in noaptea aia si sa ma tot gandesc si sa ma tot framant. Pentru ca atunci de fapt a fost prima oara cand m-am intrebat serios eu pe mine ce simt. Si mi-am dat seama ca da, eram indragostit de ea. Iar in ziua urmatoare cand am plecat de la serviciu m-am oprit pe la ea, nici eu nu stiu exact de ce, trebuia sa vorbesc cu ea desi nu stiam ce sa-i zic.Si cum stateam in usa masinii pregatit sa ma urc si sa plec dupa ce vorbisem putin, dar mai mult banalitati ….i-am zis ca sunt indragostit de ea. Si au urmat cateva secunde ce au parut zile intregi si am vazut cum pe chipul ei se aseaza o expresie serioasa. Si m-am speriat iar. Asa ca am scos limba. Si am plecat. Si iar mi-a parut rau si m-am framantat. Asa ca am sunat-o de pe drum sa-i zic sa nu ia in considerare limba scoasa. Desi stiam ca nu poate sa ignore asa usor limba mea .

Deci liniste aparenta pentru ca sarutul asta n-a adus cu sine decat alte si alte intrebari. Iar cum eram obisnuiti sa vorbim despre toate toate si sa despicam firul in patru, evident ca am incercat sa  analizam si ce se intampla cu noi ( zambesc acum pentru ca mi-am amintit cum mi-a scris intr-o zi ¨beibii, ma simt ca si cum as fi indragostit de tine¨ – ¨beibii¨ a pornit dintr-o gluma, dar a ramas al nostru ). Si a urmat discutia aia la telefon in care mi-a demonstrat in 50 de minute ca nu e indragostit. Nu mai stiu ce mi-a zis, dar se pare ca a fost convingator ( sau preferam eu sa-l cred pentru ca asta era calea mai usoara ). Si eram si linistita pentru ca intr-un fel continua viata pe care o stiam deja, dar si umita de cat de proasta e inima mea de imi da atatea semnale false

A doua zi a venit la mine la birou, m-a asteptat. Stiu ca eram destul de confuza pentru ca o vizita inainte de plecarea acasa, doar asa ¨sa ma vada¨ nu se prea potrivea cu ideea de ¨nu sunt indragostit¨. Si mi-a zis … si cat de serios era cand se uita in ochii mei ! … ca e indragostit si ca n-a recunoscut de teama a nu ma piarda. Castelul meu din carti de joc picase. Te ¨pregatesti¨ mental si sufleteste pentru o situatie, iti faci temele in gand, stii cum ai sa fi, ba chiar stii la ce sa te gandesti si la ce sa nu te gandesti ca sa pastrezi un echilibru ( pentru ca acum ar fi trebuit sa urmeze uciderea sentimentelor care incepusera sa creasca in mine, nu ? Acum, cat nu era prea tarziu … ) si de-odata BUM! Dupa care … a negat IAR totul cu un simplu gest copilaresc … Dupa care m-a sunat …

Si cred ca n-am inteles ce mi-a zis sau am fost atat de speriata, incat zile intregi dupa asta eu nu mi-am putut aminti ¨scena¨. Mintea mea refuza sa o accepte si sa o reproduca sau lua numai partile care ii conveneau din ea. Stiam ca ezitarile sunt din cauza situatiei aproape imposibile in care ne aflam, dar consideram reconfortant sa le pun pe baza nesigurantei sentimentelor.

Si o perioada a mers pentru ca au urmat vreo 3 luni cuminti.

Va urma,

Serpent & Joaninha