Cate ore sunt intr-un minut ?

Intrebarea din titlu nu este gresita. Poate parea fara sens, dar despre asta vreau sa scriu mai departe. Despre timp si despre relativitatea lui. De cand ne cunoastem si am inceput sa ne petrecem vremea impreuna, eu si Joaninha, intotdeauna timpul a fost pentru noi o notiune foarte ciudata.

Mereu stam si ne intrebam daca anumite lucruri s-au intamplat acum 2 ani sau acum 3 ani, stim cu aproximatie anotimpul, putem cunoaste cu siguranta ziua din saptamana si data, dar ne luam o marja de siguranta de un an cand incercam sa ne amintim. Au trecut deja mai mult de 4 ani de cand ne-am vazut prima oara si totusi asta inca pare ca a fost ieri. Pe de alta parte evenimente ce s-au petrecut in urma cu 3 luni par atat de indepartate in timp de parca au trecut 10 ani. Cred ca am discutat de zeci de ori si am cautat prin arhiva si am tot schimbat anii pana am reusit totusi sa ne fixam in memorie cateva evenimente din trecutul nostru comun. Si asta nu pentru ca nu ar fi importante, ci pentru ca sunt atat de “calde” in memoria noastra incat cu greu le putem desprinde de trecutul imediat si sa le aruncam in termen de “acum cativa ani”.

Ne trezim uneori seara si ne dam seama ca este deja aproape ora 12 si ne intrebam cand a trecut timpul. Alte dati 5 minute par a fi ore si nu pentru ca trec greu, ci pentru ca reusim sa inghesuim atatea lucruri in alea 5 minute incat ne miram dupa aia cum am reusit.  In schimb orele care trec atunci cand suntem departe unul de altul, fara sa putem comunica prea mult par ca au 3600 de minute. Si pe masura ce se aproprie cu pasi repezi momentul regasirii minutele par ca se micsoreaza si timpul se grabeste si el pentru noi.

Si in acelasi timp doua ore pana cand ne reintalnim par la fel de mult sau de putin precum 4 luni pana la vacanta. Si oricat timp am petrece impreuna, fie si o saptamana de stat zi de zi, ora de ora, minut de minut impreuna, in ziua in care trebuie (din diverse motive meschine precum serviciul ) sa ne dezlipim unul de altul, dupa maxim doua ore de “izolare” ni se face dor.

Am in minte nenumarate ocazii din trecut in care am putut sa ne vedem doar 10-15 minute si timpul asta trecea in acelasi timp si repede si incet. Repede pentru ca se apropria clipa in care trebuie sa ne “abandonam” unul pe altul si incet pentru ca inghesuiam totul in minutele alea, cat de multe puteam, ca intr-un geamantan cu care te intori dintr-o calatorie in care ai cumparat prea multe si indesi si indesi si te asezi cu fundul pe el ca sa-l poti inchide si apoi cand ajungi acasa si il desfaci aproape ca explodeaza lucrurile in calea lor catre libertate si te miri cum ai putut sa le bagi pe toate acolo. Asa si noi dupa aia discutam zeci de minute despre tot ce-am putut face in cele cateva minute impreuna.

Iar acum stau aici si pierd vremea si scriu dezlanat (sau cel putin asa mi se pare mie) pentru ca am multe amintiri ce se inghesuie sa fie prima in mintea mea si pentru ca o astept pe Joaninha sa se intoarca. Si mi-e dor de ea. Desi n-au trecut inca doua ore.

Serpent