Paradisul subteran te cheama intotdeauna de doua ori

Stateam ieri de vorba cu Joaninha si rememoram ce faceam in urma cu doi ani la inceput de ianuarie. Si printre altele mi-am amintit ca am vorbit despre un film care ne-a placut si ne-a impresionat pe amandoi. Asa ca azi m-am hotarat sa pun cateva secvente pe care le consider emblematice din filmele pe care le-am vazut. De fapt, le consideram amandoi, pentru ca ne potrivim la gusturi.  Nu-mi propun sa fac vreun top, mai sunt inca alte 100 de secvente pe putin care sa fie memorabile, le-am luat pur si simplu pe primele 3 care mi-au venit in minte.

Prima ar fi scena de la finalul de la Nuovo Cinema Paradiso in care sunt adunate toate bucatile de filme taiate la cenzura de-a lungul anilor in care personajul principal isi petrecuse copilaria alaturi de cel ce proiecta filmele la cinematograful dintr-un mic sat sicilian. Si acela ii fusese si prieten si tata si ii insuflase si dragostea pentru filme ce-l facuse sa se faca regizor ulterior:

A doua scena ce mi-a venit in minte este finalul tulburator si atat de metaforic al filmului Underground. Secventa asta impreuna cu replica ” Un razboi nu e razboi pana cand un frate nu-si ucide fratele”  m-au facut sa raman mult timp pe ganduri prima oara cand am vazut filmul. De atunci l-am mai vazut de inca 3 ori si de fiecare data sunt absorbit de el. Nu cred ca am mai intalnit la un alt film o asemenea cascada de veselie si intristare succesive.

Iar a treia secventa e cea care m-a facut sa ma gandesc ca totusi m-as putea apuca vreodata sa gatesc.

Mi se pare a fi cea mai senzuala scena din toate filmele pe care le-am vazut in adolescenta si de atunci mi-am dorit intotdeauna o masa de lemn solida in bucatariile cu care as intra in contact. Si nici nu e asa de rau sa gatesti cand iti tine cineva drag de urat.

Serpent