Cum s-a sfarsit povestea mea de dragoste …

… cu izmenele. Pana prin clasa a 8 a am purtat cu brio izmene in zilele friguroase de iarna din oraselul meu natal, asezat intre dealuri, deci pastrator de temperaturi rezonabile. Dar cum eram singurul baiat al mamei mele dragi si cum se stie cum sunt mamele de baieti cu progeniturile lor minunate, mama avea grija sa fiu bine incotosmanat. Asa ca iata-ma pe mine, mandru baiat de 13-14 ani purtand aceasta minunata sursa de caldura pentru picioarele mele si bijuteriile familiei. Dar asta pana intr-o zi, cand soarta cruda a decis ca relatia mea cu izmenele sa se franga intr-un mod dramatic. Cum in aceea vreme inca eram nehotarat in ceea ce priveste sportul ce va face din mine o vedeta internationala, frecventam atat iarba verde a terenului de fotbal si betonul din care sarea atat de frumos mingea de baschet, cat si parchetul acela perfect ondulat al salii de handbal. Si povestea mea tragica incepe intr-o seara friguroasa de sfarsit de noiembrie. Mergeam eu bucuros nevoie mare inspre sala de handbal si nici ca imi pasa de frigul de afara. Aveam izmene. Pe sub trening. Si a inceput antrenamentul. In sala era doar putin mai cald ca afara, asa ca eroinele mele, izmenele, imi serveau iata, inca o data. Ah, ce loiale mi-au fost. Doar ca intr-un salt de-al meu deasupra semicercului, in incercarea de al imita pe Maricel Voinea, am reusit sa aterizez cu genunchii in cateva placi de parchet desprinse suav din monotonie. Si uite asa, frumosii mei pantaloni albastri de trening au decis ca nu mai pot suporta stresul la care sunt supusi si au cedat. O crapatura frumusica de vreo 10 centimetri s-a ivit timida, croind astfel calea spre lumina lunii pentru, exact, izmenele mele dragi. Care, cu aceasta ocazie, au fost plimbate dintr-un capat in celalalt al oraselului. Si astfel pentru ele, izmenele mele, a fost ultima seara in care mi-au simtit caldura corpului, caci orgoliul meu s-a dovedit a fi fatal relatiei noastre perfecte de pana atunci.

Serpent