Open the doors for the stairway to nirvana

De ce asculta omul muzica ? Si cum isi alege el muzica pe care o asculta ? Ce te face sa spui “imi place sa ascult rock” ? Ce mecanism interior te indeamna sa asculti o manea ?  Iti place un anumit gen de muzica pentru ca asa ai fost educat (de parinti sau de anturaj) ?  Si atunci cum se explica faptul ca de-a lungul vietii ajungi sa “imbratisezi” si alte genuri de muzica ? Sa fie totul de fapt un fel de autosugestie pe principiul “Tata asculta Phoenix. Il consider un model pe tata, deci muzica pe care o asculta el e buna. Deci imi place Phoenix ! Si de aici automat imi place muzica care suna a Phoenix.” sau “Gica care e cel mai tare tip din clasa asculta Ionel de la Plopeni Guradefierbeton, atunci asta e muzica care imi place si mie” ? Dar si asta e contrazisa de faptul ca se intampla de multe ori sa nu ai acelasi gusturi muzicale cu persoanele de care te indragostesti de-a lungul vietii. Si numai daca ma gandesc la cate Laura Pausini, Celine Dion, Ricky Martin si chiar Always de la Bon Jovi (desi acesta din urma nu e pe lista mea neagra) ar fi trebuit sa intre de-a lungul anilor pe lista mea cu preferinte muzicale si imi dau seama cat ma bucur ca lucrurile nu functioneaza in felul asta.

Cred totusi ca muzica care iti place este de fapt asociata undeva in minte cu o stare sau o amintire.  Si asa de exemplu  Phoenix ma face sa ma gandesc la ai mei si la perioada copilariei si Nirvana imi aduce aminte de perioada “filozofica” pe care am experimentat-o in liceu, cu mult Blaga (nu, nu asta de s-a vrut primar prin urbea mea adoptiva) citit in poezii si eseuri, cu multe discutii despre “nemurirea sufletului” purtate la 3 dimineata la un pahar de vin, vodka sau bere intr-un bar ce se numea Zodiac ( nu stiam eu pe atunci ca o sa-mi intersectez destinul cu cineva care crede in horoscop ). Pe cand The Doors, din prima clipa in care i-am ascultat mi-au indus starea si dorinta de “lust”, de abandon al propriului eu pe mana dorintelor, oricat de “interzise” ar putea fi ele. Si daca inchid ochii in timp ce ascult Doors imaginea care mi se creeaza ascultand muzica lor (si ar putea sa fie si numai melodia, desi si versurile lui Morrison mi se par fabuloase) este aceea a doua trupuri goale care tremura in acelasi ritm si care sunt posedate de dorinta care le domina mintea. Minte care in mod absolut constient nu se opune “degradarii” chiar si cu pretul ca ceea ce urmeaza sa fie The End.   Si ca tot ziceam de Always mai sus, melodia asta imi va evoca mereu in minte o camera semi-inunecata, un trup de liceanca (nu neaparat aceeasi) lipit de trupul meu si senzatia atingerii pielii ei desi intre palma mea si ea exista o bluza “dusmanoasa” de culoare neagra. Metallica si GNR au fost trupele care mi-au deschis inima catre rock si creierul catre braindamage . Apropos de braindamage, cand ascult Iron Maiden si altele asemenea reusesc sa-mi curat creierul de toate reziduurile datorate partii de rutina a vietii mele si ma simt mai linistit decat m-as simti dupa o sedinta de meditatie Zen cu doua thailandeze doctorande in masaj.

Recent l-am adoptat pe Manu Chao pe lista mea mov (movul ala care s-ar traduce Purple – fie el Deep sau Start wearing al lui Gogol Bordello) de muzica si l-am adoptat foarte aproape de locul in care stau si Doors, in sertarul pe care scrie “enjoy the lust of life” si  de data asta nu mai este vorba de “dezintegrarea” fizica in mici bule de dorinte implinite, ci de concentrarea eului in trairea vietii, in fericirea de a simti, in revolta fata de ce nu-ti place si in general in manifestarea a ceea ce simti si gandesti. Concertul de anul asta de la BestFest a lui Manu a fost cea mai interesanta experienta de acest fel, desi si de concertele Metallica si Iron Maiden m-am bucurat din plin, pentru ca am avut senzatia comuna cu alte cateva sute/mii de oameni de “happy to live (and dance and sing and shout)”.

Serpent