Cinque Terre cu o escala la Pisa

Prea multe nu sunt de povestit, imaginile sunt graitoare, cum ar spune prezentatorii tv.

Atat ce as avea de adaugat, ca la Pisa am ras non-stop, inca de cand am zarit, de pe una din stradutele pe care am parcat masina, turnul stramb si am glumit spunand ca turnul e drept, orasul e stramb si terminand cu multimea de oameni in pozitii care mai de care mai ciudate (pentru a face binecunoscutele poze) de parca nimerisem la Adunarea Nationala a Persoanelor cu Sciatica.

Joa

Batrana doamna

E deja inceput de septembrie si a trecut o saptamana din vacanta. N-am mai apucat sa scriem fie din cauza internetului mai mult lipsa de prin locurile unde am stat, fie pentru ca am ajuns de obicei in camera franti de oboseala dupa zile frumoase si pline. Dar continuam povestea de unde am lasat-o.

Ziua 2 si 3 – Florenta

Pentru mine este cel mai frumos oras dintre toate cele pe care le-am vazut pana acum. Prima oara cand am fost aici impresia a fost si mai puternica ca acum. De fapt impresia mea fusese deja cumva construita inca din adolescenta datorita lui Irving Stone, cu a lui “Agonie si extaz” ce m-a facut sa imi doresc foarte mult sa vad Florenta si Vaticanul si sa calc pe urmele lui Michelangelo. Si nu numai ale lui Michelangelo, ci intreaga istorie (si legenda) construita in jurul familiei de Medici.

De data asta orasul ne-a intampinat cu adversitate, facandu-ne sa ratacim vreme de cateva zeci de minute pe strazile inguste ale cartierelor vechi, in cautarea hotelului. Am trecut pe langa piata si biserica San Lorenzo, dar nici nu le-am bagat in seama, pentru ca eram cu ochii numai dupa sensuri unice si denumiri de strazi. O strada si cativa locuitori mai intunecati au adus un plus de adrenalina. Si peste toate, ne-am oprit la numarul 9 pe strada cu hotelul, ca sa descoperim ca nu exista nici urma de hotel. Pana la urma ne-am lamurit ca strada pe care o cautam incepea de fapt de la urmatoarea intersectie, in continuarea strazii pe care eram. Intr-un final am reusit sa ne cazam si sa parcam si masina in siguranta. Dar agitatia de pana atunci isi pusese amprenta deja pe starea noastra si am reusit cu greu sa ne linistim dupa o lunga plimbare fara tinta si cu ajutorul unei delicioase inghetate.

Orasul vechi este un amestec de case de trei etaje foarte inghesuite unele in altele si intrerupte din cand in cand de constructii impunatoare. Ziua este forfota si aglomeratie, vanzatori ambulanti, turisti care fotografiaza, localnici, biciclete, masini, autobuze … toate inghesuite pe strazi cu putin mai late decat o masina. Noaptea in schimb orasul se transforma intr-un imens platou de filmare, dupa cum spunea un turist american ce a trecut pe langa noi. Si avea dreptate, pentru ca toate cladirile alea mari si frumoase, statuile aliniate ca la parada pareau ca sunt acolo special aduse pentru a se turna un film incepand de a doua zi. Si in linistea serii pot fi privite cu rabdare si poti savura orasul mult mai bine. Era deja noapte cand am vizitat Signoria (care este deschisa pana la ora 24)  si dupa aia am mancat la o terasa in fata unui carusel care se invartea vesel. Si uite asa ziua s-a terminat mult mai bine decat incepuse.

Ziua a doua in Florenta a fost sub semnul vitezei si efortului. 414 trepte urcate in turnul de langa Dom, doua cozi pentru a il vedea pe David si a intra in Dom, alte scari si urcusuri la Giardino di Boboli, invartit de doua ori in jurul palatului Medici pana am gasit intrarea corecta si in general o fuga pe strazi pentru a apuca sa vedem si sa vizitam cat mai mult. Si am avut ce vedea, de la surprinzatorul interior al bisericii San Lorenzo (surprinzator prin contrast cu exteriorul simplu, aproape medevial) pana la incredibila sculptura a lui Michelangelo.

Daca nu punem la socoteala toate operele de arta pe care le poti vedea si istoria care se simte la fiecare pas, deci daca ai reusi sa scuturi cumva orasul de toate astea,  impresia cu care am ramas este ca am vazut un oras pe care locuitorii nu-l iubesc. Daca ai putea sa stergi ca in photoshop cladirile si operele de arta, ai ramane cu un oras gri, murdar, fara flori sau verdeata, cu peretii caselor desenati cu graffitti. Titlul este de fapt un eufemism. Orasul este ca o fosta curtezana, foarte frumoasa si foarte iubita pe vremuri, dar care acum este folosita doar pentru a aduce bani locuitorilor orasului, locuitori care nu dau nimic in schimb. Am vazut orase cu mult mai putina istorie si mult mai putina arta, dar atat de ingrijite, incat chiar poti spune ca locuitorii (si/sau autoritatile locale) sunt mandri de ele si chiar le iubesc.  Dar in ciuda locuitorilor/autoritatilor ei, Florenta e un oras ca trebuie vazut.

Gata, ajunge cu povestea pentru acum, sa lasam si pozele sa spuna propria poveste:

Razbunarea lui Decebal

Sfarsit de august, inceput de vacanta.

Cred ca vacanta a inceput de ieri pentru ca atunci am inceput pregatirile: ultimele cumparaturi (era sa ne luam solutie de lipit proteza in loc de pasta de dinti), spalat, calcat si impachetat.

Ziua 1 Padova

Dupa un drum de aprox. 600 km am ajuns, in jurul orei 15.30, la hotel. Era mai departe de centru de cat parea pe harta, asa ca am luat iar masina pana in oras.

Desi era luat in calcul doar ca oras de tranzit pentru destinatia urmatoare, Padova ne-a surprins  placut : un oras asemanator Venetiei, doar ca nu cu atatea canale (are doar unul), vechi si nou, aglomerat (am descoperit asta abia cand ne-am uitat pe poze, la hotel), cu foarte multe cladiri frumoase si strazi pietonale. Fara sa stim, am nimerit in mijlocul “evenimentului anului” in Padova, un cros la care parea ca a participat jumatate de oras. Cealalta jumatate era probabil formata din romani. Nu spun ca sunt multi romani aici, ci ca sunt foaaaaarte multi. De fapt, sunt cam putini italieni! (de aici si titlul, cred ca in curand italienii nu se vor mai putea descurca pe aici fara sa stie limba romana).

Conform bunei traditii latine, masa in oras poate oferi intotdeauna surprize deoarece nota se calculeaza pe principiul “doua la Primarie, doua la scoala de fete” si te trezesti ca platesti dublu fata de ce-ai calculat. Daca intrebi, mai primesti ceva inapoi, daca nu … ciubucul lor! Dupa cum zicea cineva pe aici noi ne-am cam “obisnuit cu binele” (corectitudinea), dar acum trebuie sa cascam iar ochii (si nota pentru noi: si la traversarea strazii!).

Si ca sa incheiem cu o lauda, ne-a placut foarte mult sistemul de plata folosit in parcarea din centru: intrai fara bon si o camera iti fotografia numarul masinii. La plecare, mergeai la automatul de plata, tastai numarul masinii, iti aratau poza si confirmai ca e masina ta, apoi plateai. La iesire numarul era iar identificat si gata!

Una peste alta, Padova e un loc care merita vazut daca ai drum pe aici. Maine mergem mai departe.

Licherfest (Alte Donau)

Lichterfest (sau festivalul luminilor mai pe romaneste) nu cred ca se vrea a fi altceva decat ceea ce vedeti in pozele de mai jos: la Alte Donau (Dunarea veche) se organizeaza acest festival anual; zeci de barcute cu lampioane plutesc pe apa (se pot inchiria), iar pe la ora zece seara incepe spectacolul artificiilor care dureaza cam 15 minute. Norocosii care au case in zona, ies cu cate un sezlong pe pontonul privat si admira spectacolul la un pahar cu vin.

Joaninha

Later edit: iata si filmul

Romani prin Viena

La mine in firma numarul romanilor creste geometric, deja suntem vreo 7 pe doua etaje. Culmea este ca sunt mai multe tipe decat tipi. Culmea pentru ca sunt venite singure, fara prieteni/soti si dureaza de obicei ceva luni pana sa vina si ei. Asa cum de altfel povestea si ultima noastra comentatoare. Si stau si ma intreb daca la mijloc este ambitia feminina, orgoliul masculin (de a nu fi “intretinut” nici macar o secunda) sau un plan bine pus la punct ? Mai am o colega care este deja aici de aproape 3 ani, impreuna cu fetita ei, iar sotul vine si le viziteaza destul de des, dar nu locuieste (inca) aici. Intr-un fel admir puterea lor, mi se pare ca este destul de greu sa fii singur, mai ales in primele luni aici. Si ma gandesc ca si noi am avut la un moment dat intentia sa ne “defazam” plecarile, dar pana la urma am decis sa venim amandoi, a parut mult mai usor si mai firesc asa. E drept ca am avut si noroc ca am putut sa imi negociez (pentru ca am avut 3 oferte de job) un salariu suficient de bun incat nu s-a pus problema sa murim de foame. Sau poate nu e nici ambitia ei si nici orgoliul lui, poate e disperarea pe care am resimtit-o si noi si nevoia de a fugi. Acum, asa cum se poate.

Suntem norocosi. La un an de cand am venit aici, avem amandoi joburi bune, la firme cunoscute, ne-am gasit un apartament frumos, in zona care era pe primul loc in preferintele noastre, apartament pe care l-am amenajat asa cum am vrut. Singurul lucru care inca nu ne-a iesit asa cum am vrut este invatatul limbii germane, dar asta este acum din nou in prim-plan si ne straduim sa recuperam si asta.

Aseara m-am oprit la un Lidl in drum spre casa sa fac ceva cumparaturi. Era ora 6 seara si in magazin erau cam 15 oameni. Din ei, 10 erau romani, inclusiv eu. Doi studenti (cel putin asa pareau), un bunic cu un nepotel pe care il tinea sub control “certandu-l” pe rand ba in romana, ba in germana si inca cativa muncitori (zidari sau zugravi cred) care isi cumparau ceva de mancare si se oprisera la un stand cu tricouri la oferta si se sfatuiau daca sa cumpere. Mi s-a parut fascinant intr-un fel, parca eram intr-un film sau cumva inapoi in timp cu un an si ceva. Desi totusi lipsea unul care sa vorbeasca tare si smechereste la telefon despre ce afaceri invarte el sau ce pitipoanca a mai agatat aseara.

N-am nicio concluzie la postul asta, sunt doar cateva secvente din viata de aici.

Kingsnake

S-a pus praful

… pe aici pe blog. Au trecut deja aproape trei saptamani de cand n-am mai scris. Probabil ca asa va fi si de acum incolo, pentru ca ne-am cam pierdut entuziasmul legat de blog. A fost o jucarie frumoasa timp de doi ani si jumatate si ne-a facut placere sa povestim, dar acum ne-am cam plictisit de el. Ba mai mult aruncam pisica de la unul la altul:

- Nu mai scrii si tu pe blog ?

- Dar eu am scris mai mult in ultimul timp …

Adevarul este ca parca tot ce era de povestit am mai povestit deja pe aici. La fel si cu eventualele revolte, cele legate de ceea ce se mai intampla prin Romania. Ori am mai scris despre asta (pentru ca nu-i asa, aceleasi motive de dezamagire/revolta apar iar si iar … ) ori distanta ce ne desparte atenueaza oarecum reactia sau micsoreaza dorinta de a consuma energie in ceva ce oricum cu greu poate fi schimbat.

Mai raman desigur  iubirea, lucrurile frumoase care ni se intampla, Viena, vacantele care merita povestite. Dar si mai mult merita traite. Oare in cate feluri poti descrie iubirea pe care o traiesti pana sa plictisesti lumea din jur cu asta ? Si oricum toate cuvintele din lume (din orice limba) tot nu pot descrie suficient ceea ce traim si simtim, asa ca inevitabil ajung sa se repete. Asa ca mai bine ne abtinem uneori de la povestit decat sa ni se strige din sala “get a room!”.

Despre vacante si timp liber si Viena o sa mai povestim, chiar daca mai rar, mai cu poze, mai cu vorbe. Posibil ca mai inspre iarna, cand o sa fie mai putine lucruri de facut pe afara sa ne reimprietenim cu blogul. Pana atunci avem plimbari de facut, jocuri de jucat pe Facebook ( si acum lucruri noi de descoperit pe Google+ – care este chiar foarte fain), brunch-uri cu prietenii de aici si mai ales vacanta. Mai e o luna si jumatate pana atunci, dar abia o astept ! Mai ales ca in ultima saptamana a fost cea mai grea perioada a anului la munca. Ieri am plecat de acolo pe la 10 seara ca astazi de dimineata sa fiu inapoi pe la 8. Dar acum gata, am terminat ce aveam de terminat, am respectat deadline-ul, pot sa-mi trag sufletul.

Cu exceptia unor zile, a fost o vara cu vreme perfecta. Cald, dar nu sa te topeasca, si cu destul de mult soare, mai ales ca fusesem amenintati inca de la venire ca soarele nu prea se arata multe zile pe an. Ori nu a fost asa sau poate soarele ne e prieten si ii place sa iasa sa stea la povesti cu noi …

Acum, ca am deschis ferestrele pe aici si am aerisit, va las, ca am o seara linistita de savurat.

Sa aveti o saptamana frumoasa,

Kingsnake

P.S. Si cateva din pozele alea demult promise:

Nothing borrowed, something blue

Cand ne-am mutat in apartamentul asta, in septembrie anul trecut, am facut un tur de forta de doua zile si ne-am cumparat cam tot de ne trebuia, am montat mobila, perdele, lampi, rafturi, am pus haine, vesela si decoratiuni la loc si gata !

Doar ca aproape ca a trecut anul si, ca omul, am mai strans tot felul de lucruri pe care nu mai stiam pe unde sa le bagam, Cum ramasesem fara noptiere la pat, am cautat ce am cautat si pana la urma ne-am decis sa luam doua noptiere albastre, mai ales ca dormitorul nostru era cam alb-negru si mergea si o pata de culoare.

Asa ca azi am plecat la magazin dupa noptierele albastre. Decisesem sa ne mai uitam si dupa alte lucruri, cum ar fi un pantofar sau niste rafturi pentru pantofi sau un cufar pentru dormitor.

Dupa ce am dat o suta de ture prin magazin, am ajuns la casa cu doua carucioare pline de cutii ! Am luat un dulap mare pentru debaraua de serviciu, un dulapior cu multe sertare pentru hol ( e superb ), cufar pentru dormitor, rafturi pentru pantofi, inca un raft pentru dormitor, plus alte vazute, lumanarici, pahare, cutite si mai stiu eu ce!

Ne-am rupt spatele cu caratul si, dupa ce am ajuns acasa si ne-am incarcat bateriile cu un pranz bun si inca o cafea, ne-am rupt si degetele cu montatul si insurubautul. Dar se pare ca am facut treaba buna pentru ca pe la 10 si jumatate seara totul era la loc si sclipea de curatenie. Am rasuflat usurati pentru ca totul s-a incadrat la fix si, desi ai fi zis ca e mobila in plus, deci aglomeraitie, totul pare mai aerisit si mai ordonat.

Cum sunt noptierele albastre ? Ah, de-alea n-am gasit …

Joaninha

Aleator

Am ajuns acasa dupa o saptamana de hoinareala mai mult sau mai putin organizata. Am avut atatea delegatii in ultima vreme ( si inca nu s-au terminat, mai stau o saptamana la Viena si dupa aceea plec iar, dar de data asta la Amsterdam ) incat mi-e dor de casa. Vreau sa spal geamuri, sa fac sarmale, sa pun flori in ghivece, orice ! numai sa stiu ca sunt la mine acasa si fac ceva pentru mine. M-am saturat de avioane, taxiuri, hoteluri si strangeri de mana … si asta e doar inceputul. Tot ceea ce sper este sa urmeze o pauza dupa Amsterdam, sa schimb nitel ritmul.

Ma gandeam zilele astea ca atunci cand te duci la un interviu pentru un job, te lauzi ca faci fata stresului, ca muncesti ca un robot, ca esti destept si organizat, multitasking si pro-activ ( phh! ), ca esti candidatul ideal si tot ceea ce iti doresti este sa lucrezi ca un sclav. Va dati seama ce concurenta e pe piata muncii ? Oare o sa ajungem vreodata sa traim niste vremuri in care cei care promit sa fie angajatorii ? Noi, candidatii doar sa punem intrebari : La cat pot sa plec vinerea acasa ? La unu ?! Dincolo nici nu veneam vinerea, slaba oferta mai aveti !

Cred ca asa lucreaza personajele din seriale. Toata actiunea se petrece acasa, in bucatarie, la restaurant, in librarii, in magazine, pe strada. Lumea din seriale are timp de drame personale. Cand naiba, ca in viata reala, daca esti o persoana care nu o cauta cu lumanarea, iti vezi de ale tale si atat? Vii seara daramat de la munca si-ti mai raman 20 de procente din viata ta pe care sa le imparti intre familie, relaxare, iesiri cu prietenii, cumparaturi, invatat, iubit, rasfat/ingrijire, filme, concerte, carti, lenevit, hobby-uri etc. Haha.

Ma intrebam cum o sa fie atunci cand eu o sa fiu destul de mult plecata ? Ce o sa se intample cu relata noastra, o sa se raceasca ? O sa ne obisnuim cu distanta si o sa avem si noi o iubire mai stinsa, mai “asezata” ? Prima saptamana in care am fost plecata nu stiu cum a trecut. Am fost atat de obosita incat seara nu imi doream decat sa dorm. Dar in ultima zi, cand lista de intalniri a ajuns aproape de final, cu gandurile aiurea, am desenat o inima mare pe agenda mea. Am descoperit-o abia peste cateva zile, ajunsa la birou.

De atunci au mai trecut delegatii si de fiecare data este la fel de greu. Nu m-am obisnuit cu nimic din ritmul asta. Am inceput sa imi iau biletele de avion la limita minima a timpului, sa ajung cat mai repede inapoi. Cand sunt aici, pretuiesc fiecare secunda si ma bucur de timpul pe care il avem impreuna ca o amanta care reuseste sa mai fure un minut din timpul iubitului ei.

Banuiam ca va fi greu, dar m-a surprins cat de greu e de fapt. Si nu stiu daca e o latura a mea pe care trebuie sa o intaresc sau e firesc sa fie atat de greu sa ma despart, chiar si pentru cateva zile, de ceva ce mi-am dorit atat de mult. Si toata avalansa de sentimente pe care le simtim, fie ca suntem departe, fie ca ne revedem in aeroport e incredibila. Dragostea dureza 3 ani ? Pff ! Mai studiati !

Joaninha

Raport de activitate :)

Ok, ia sa mai stergem praful pe aici, ca s-a asezat cam gros. Si sa deschidem larg ferestrele, ca afara e cald si aerul miroase a flori de tei. Oare ce-am mai facut noi de cand nu ne-am mai citit ? Nici nu mai stiu exact, ce de vreo luna si ceva avem program incarcat si abia weekendul care a trecut am reusit si noi sa mai stam pe acasa in formula completa. Si am profitat din plin de el, mai ales ca a fost prelungit cu ziua libera de luni. De fapt iunie este cea mai buna luna pentru munca, caci are trei saptamani din patru “incomplete”.

Sambata am impartit-o intre treburi administrative prin casa (jumatate de zi) si lancezeala adormita cu canapea ce capata forma corpurilor ce o incaleca ( a doua jumatate de zi).  Si aproape ca ne parea rau duminica dimineata (vorba vine) cand ne-am trezit. Pentru ca daca sambata era soare si senin, duminica cerul era innorat si amenintator. Pana la urma n-am cedat amenintarilor si Joa a venit cu ideea (minunata) sa mergem in Prater, in parcul de distractii. Aproape ca ne era rusine ca in atatea luni de stat aici (btw. … mai e putin si se face anul) si in atatea ocazii in care am venit in vacante pe aici nu am ajuns niciodata in Prater. Dar ne-am rascumparat acum onoarea nereperata. Intai am facut un tur complet sa vedem toate “tiribombele” si pe jumatate dintre ele le-am exclus din start, de frica sau pentru sanatatea stomacului, desi avusesem grija sa punem destul timp intre masa si aventura. Si dupa ce ne-am tot invartit noi (vorba vine, de invartit ne-am invartit din plin dupa aia ) pana cand ne-am oprit in dreptul unui montagne-rousse ce parea mai bland decat altele, in sensul ca nu te intorcea cu capul in jos. Asa ca dupa cateva insistente ale mele ne-am urcat in el. Si a plecat incet, incet … urcand si urcand … deja vedeam ca se aproprie prima “cadere” si ma gandeam ca suntem deja destul de sus pentru o coborare asa abrupta. Si apoi a inceput … coborare in viteza, curba dreapta, curba stanga, urcare, iar coborare in viteza, iar un sir de curbe, timp in care abia aveam timp sa respiram si sa fim atenti la maini si la coaste pentru ca eram aruncati in toate partile in cutia aia de metal si senzatia era ca in orice moment fie cutia de metal zboara de pe sine fie noi o sa fim absorbiti in curentul ala de aer. A fost fain, dar si cel mai infricosator (Joa a tipat de cand a inceput prima panta pana ne-am dat jos, dar nu asa de tare pe cat crede ea )  din cate am incercat in ziua aia, mai ales pentru ca nu ne asteptam, ni se paruse mai bland de jos. Dupa aia ne-am plimbat vreun sfert de ora ca sa scapam de tremuratul din genunchi. Au urmat turnul cel mai inalt  cu “lanturi” care te invartesc undeva la multe zeci de metri deasupra Vienei si de unde se vede magnific orasul, dar si te bate un vant de cu greu poti sa respiri si un tobogan cu apa pe care te dai intr-un lighean rotund care se invarte la un moment dat de zici ca s-a stricat instalatia si unde la sfarsit doar 2 din 6 sunt norocosi sa fie stropiti din cap pana in picioare. Eu m-am mai stat si intr-un “Space-Shot”, adica o chestie care te arunca cu viteza drept in sus pana pe la 62 de metri, in mod normal de doua ori, o data cu 82 de km la ora si a doua oara cu 95 km/h. Surpriza a fost ca odata ajuns sus esti in cadere libera pret de vreo 30 de metri si probabil ca am meritat si bonus pentru curaj, pentru ca am avut parte si de a treia “lansare”.  Dupa asta am mai facut o tura si am stabilit deja “planul” pentru data viitoare.

Luni am avut parte de o invitatie la Neusiedler See (un lac la vreo 50 de km de Viena) din partea unor prieteni si am petrecut o dupa-masa extrem de relaxanta acolo, ne-am plimbat cu barca, am baut eiskaffee la o terasa cocheta pe malul lacului, am facut baie in lac si am stat intinsi la soare ca un sarpe si o broscuta … Am luat si primele lectii “hands-on” de sailing si drept urmare ne-am adaptat planul de pensionare, care pe langa o casuta in Provence ar trebui sa cuprinda si o barcuta cu panze, ancorata undeva la Mediterana. Sa vedem ce-o iesi pentru 20 de ani asa …

Am fost atat de relaxati dupa weekendul asta incat cu greu ne-am putut intra in ritm la munca si abia inspre miercuri seara/joi dimineata am reusit asta, tocmai bine cat se se aproprie inevitabil weekendul urmator. Acum o sa avem iar o saptamana de vacanta (eu)/delegatie (Joa), pe care o sa o petrecem prin tara. Asa ca ne mai “auzim” abia weekendul viitor. De fapt cred ca o sa mai punem niste poze  diseara sau maine, asa ca fiti pe faza, voi aia 2 cititori …

Sa aveti un weekend perfect,

Kingsnake

Panda Axios !

A mai trecut un weekend si am mai bifat o calatorie.

De data asta am fost in Gecia pentru un botez. Prietena mea cea mai buna si-a botezat cel de-al doilea baiat, in Grecia. Nu din snobism sau din cauza vreunei mode, ci pentru ca tatal e grec, iar primul baiat fusese botezat in Romania.

Invitatia a venit acum cateva saptamani si – sincera sa fiu – obosita de atatea delegatii si avioane m-as mai fi gandit daca pot sa leg trei zboruri in nici patru zile. Doar ca KS a fost mai rapid in reactii si in timp ce eu inca vorbeam cu prietena mea, el deja cauta zboruri catre Volos.

Asa ca iata-ma vineri noaptea ajungand de la Bucuresti in Viena, apoi acasa, schimband rapid bagajele si , dupa un somn de 4-5 ore, gata iar de drum. Nu a fost catre Volos, ci catre Salonic pentru ca asa am gasit bilete de aici. Ajunsi acolo am inchiriat o masina pentru drumul de vreo 200km pe care urma sa il facem, am pornit gps-ul si hai !

Drumul dura cam 3 ore, insa dupa vreo doua ore si jumatate am ramas fara baterie la gps-ul – telefon, asa ca a trebuit sa ne bazam pe memoria noastra pentru a gasi micul hotel ascuns printre stanci. Dupa ce am dat vreo doua ture si am cercetat fiecare coltisor cu privirea, am gasit si drumul ingust care ne urca la hotel. Hotelul e o mica bijuterie, decorat cu bun gust si foarte intim, asa ca ne-am simtit din prima ca acasa ( nu ca noi am avea acasa piscina ! ).

Am stat acolo de vineri dupa-masa pana luni dimineata, dar am facut atatea lucruri in timpul asta incat avem impresia ca a fost o adevarata vacanta : intalnit prieteni vechi ( o fosta colega din scoala generala  ),plaja, piscina, mare, botez, mancare buna, simpla si naturala, zburat, mers cu masina !

Dar toate au trecut si azi dimineata, nitel mai grasi ca la plecare, ne-am intors catre Viena intr-o cursa contra-cronometru pana la aeroport. Adevarul e ca varianta pierderii avionului si statul inca o noapte in Grecia nu ne speria prea tare !

Iaca aici frumuseti ( si nu ma refer la noi doi, multumesc ! )

Joaninha

Cool(ed) shoes

Cred ca si voua vi s-a intamplat sa nu va gasiti imbracaminte sau pantofi care sa va vina manusa, dar sa faceti mici compromisuri de dragul unui model care v-a cazut cu tronc.

Asa mi se intampla si mie, doar ca destul de des in ceea ce priveste incaltamintea. Port 38, desi de multe ori 38 imi e mic la primele purtari. Daca probez 39, imi ies din picioare. Deci cumpar 38 care e nitel mic pentru ca “se lasa”. Dar si pana se lasa, vai de picioarele mele !

Acum vreo doua saptamani mi-am luat niste pantofi noi. Mi-au placut, i-am probat, erau mici, deci buni . Un numar mai mare erau prea mari si tinand cont de faptul ca era seara si veneam de la munca, am zis ca oricum am picioarele obosite deci dimineata mi-ar fi tocmai buni. Deh, cate scuze nu gaseste o femeie cand e vorba de pantofi noi ?!

A doua zi i-am luat la purtat, dar dupa numai o ora de stat incaltata in ei imi venea sa ii arunc pe geam. I-am pus in cutie si nu m-am mai gandit la ei pana aseara cand, butonand pe net, mi-a venit ideea sa fac o cautare despre cum poti largi niste pantofi noi. Si uite asa am dat peste un tutorial care te invata cum sa iti bagi pantofii la congelat !

Faceti asa : luati doua pungute de plastic, umpleti-le cu apa si indesati-le in varful  pantofilor ( merge mai bine daca asezati mai intai punga in pantof dupa care o umpleti cu apa si faceti nod ). Bagati pantofii astfel garnisiti la congelator si uitati de ei pana cand apa se face beton. Scoteti-i, lasati-i vreo 20 min cu pungile in ei, apoi auncati pungile si stergeti surplusul de apa. It works ! Eu am incercat cu pantofi din piele, nu stiu daca merge si cu alte materiale, dar puteti incerca ! Chiar s-au lasat de parca i-as fi purtat de cateva ori deja.

M-a amuzat simplitatea ideii si faptul ca am  verificat “daca s-au facut pantofii”

Daca incercati si cu alte materiale, sa-mi spuneti si mie daca merge smecheria.

Joaninha

L’amour

Dragostea pentru un oras suprapusa peste dragostea perfecta. Asta e Parisul pentru noi. In ciudat tuturor imperfectiunilor si dezorganizarii, ramane orasul pe care il iubim cel mai mult. Chiar si “je m’en fiche”-ismul angajatilor aeroportului face pana la urma parte din aerul parizian. Cu bulevardele late sau stradutele inguste si pline de cafenele, cu constructiile megalomanice ce domina cartiere de cladiri uniforme, dar atat de frumoase, cu toata agitatia si multitudinea de natii, de limbi, culturi si traditii ce se transforma intr-una singura, cea franceza. Si mai ales cu acel “je ne sais quoi” pe care il simti de la primii pasi pe stradutele minunatului oras.

E fascinatia unui oras in care in Pantheon dintre toate mormintele marilor cetateni ai Frantei, mormantul unei poloneze, frantuzoaica prin dragoste, este cel care este acoperit de bilete de multumire din partea oamenilor din toate colturile lumii. De la polonezi mandri de originea lui Marie Curie, pana la o cercetatoare americanca care ii multumeste ca i-a servit drept inspiratie. De la foi rupte din agende  pana la un bilet folosit de metrou pe care scrie “Multumim pentru dedicatie si pentru contributia adusa stiintei”. E impresionant.

E orasul iubirii nu pentru ca asta e cliseul filmelor americane, ci pentru ca pe un pod de lemn peste Sena sunt sute de lacate cu cate doua nume scrise pe ele si destinate a lega pentru totdeauna destinele celor doi oameni.

E agitatie, e aglomerat, e murdar si curat in acelasi timp, e “joie de vivre”, e nebun si dezordonat … e perfect pentru vacantele noastre.

Serpent

Teaser

Va urma …

Orice-ti vine-n minte

- Ar trebui sa mai scriu si eu pe blog, asa-i ?

- Da !

- Ce ?

- Orice-ti vine-n minte …

Cu mana stanga tin o inghetata, cu dreapta tastez. Mintea mi-e aiurea pentru ca azi reusesc sa ma relaxez si eu dupa cateva zile stresante la munca. Adica multe schimbari care mi-au cam taiat motivatia, dar care s-au mai clarificat azi.

Si ca vorbeam de minte, am impresia ca am un calendar in loc de creier acum . Ha!, poate ca de aici vine vorba aia, capul calendar … Pentru ca acum, daca ma gandesc la mintea mea in felul in care ma gandesc la ceva cand vreau sa pictez ( da, n-am mai pictat, sunt oribila ! ), ma gandesc ca la un tabel imens in care am totul marcat cu culori si simboluri. Si deja cred ca sunt cam multe culori si simboluri pentru ca tocmai am confirmat ca particip la o sedinta intr-o zi in care nici macar nu sunt in Viena .

Se pare ca timpul meu de acum se imparte in timpul-calendar din cap, foarte mult legat de noul (mai e nou?) job si cateva evenimente programate pentru vara si timpul-de-care-se-trage, adica timpul de petrecut cu iubitul meu si pe care incercam sa il lungim la maxim. Adica incercam sa plecam mai devreme la munca pentru a avea niste seri mai lungi, nu prea mai impartim sarcinile ci incercam sa le programam in asa fel incat sa le facem impreuna, ne trezim devreme si ne culcam tarziu. Azi, de exemplu, o sa ne culcam foarte tarziu pentru ca avem bilete la film la ora 00.00. Piratii din Caraibe in limba engleza si 3D .

Uitasem ce exercitiu bun e blogul, recunosc. Aveam impresia ca am prea multe pe cap, ca nu reusesc sa le descurc pe toate, insa cand m-am apucat sa scriu acum despre “orice-ti trece prin minte” mi-am dat seama ca am o singura problema : timpul ! Dar ii vin eu lui de hac ! Si asta incepand de sambata asta caaaaaaand… ta na naaa… nu va spun ce !

Au revoir !

Joaninha

Mai … scriem si noi ceva ?

Ca nu am mai scris de ceva timp pe aici. Cumva ne-am cam pierdut entuziasmul in ceea ce priveste blogul. Probabil ca parte din vina o are si Facebook, unde poti scrie repede ceva ce iti trece prin cap sau pune niste poze sau comenta cu prietenii. Cealalta parte din vina o poarta raceala care ne-a chinuit vreme de vreo doua saptamani si ne-a facut sa nu avem chef de mai nimic si ne-a limitat si optiunile in ceea ce priveste petrecerea timpului. Si atunci ce sa povestesti ? Cum ne luam pastilele cu regularitate sau cum stam in casa infofoliti si ne uitam la televizor sau butonam pe la laptopuri ? Ah, ar fi ceva de povestit. Cu ocazia racelii asteia ne-am decis in sfarsit sa ne inscriem la un doctor de familie si am dat de o doamna doctor foarte draguta si vorbareata, originara din Romania.

Dupa ce am reusit cu greu sa infrangem raceala, a venit vremea ca Joa sa plece iar in delegatie in Romania asa ca ne-am ocupat serile cu dorul de celalalt si cu conversatii pe ym si cu numaratul zilelor pana la intoarcere. Poate Joa ar fi putut scrie ceva despre excursia asta, daca vremea nu ar fi fost atat de urata pe acolo si nu ar fi avut degetele inghetate de la “briza” marii. Iar dupa ce a revenit acasa, duminica, timpul ne-a fost ocupat cu recuperarea rasfatului si iubirii. In fond, unde sa inghesui in cateva zile tot ce ti-a lipsit vreme de o saptamana. Si asa cu greu am reusit sa ne desprindem din imbratisari luni de dimineata, ca sa mergem la serviciu si doar gandul ca totusi trebuie sa castigam niste bani ca sa avem ce cheltui in vacantele ce se aproprie ne-a convins pana la urma.

Ah, am fost si la o cununie aici, la niste prieteni romani. Unul dintre ei este coleg cu mine si e stabilit aici de multa vreme. Iar sarbatorirea a cuprins si o parte foarte interesanta, in care s-au respectat obiceiuri austriece in ceea ce priveste nuntile si o degustare de vin. Am purtat si palarii de epoca. A fost foarte fain.

In rest, toate sunt bune si frumoase (si mai ales iubita mea este cea mai cea …), ne apucam iar si de cursurile de germana si e o primavara atat de frumoasa aici, la Viena. Si asteptam vara si speram sa nu ne dezamageasca si vremea sa fie cel putin la fel de frumoasa cum a fost in primavara asta. Avem deja destule planuri facute pentru vacante si mini-vacante, asa ca mai incolo o sa avem si mai multe de scris pe aici. Si cu iubirea stam bine de tot, e incredibil de frumos. E incredibil mai ales ca retraim atat de des acea explozie care ne-a surprins si ne-a lasat practic garda jos si fara aparare la inceput, desi iata … au trecut deja niste ani. La revederea de la aeroport de duminica am simtit un incredibil amalgam de senzatii si pulsul a luat-o total razna in momentul in care am vazut-o iesind de acolo, de dupa usile alea, chiar si inainte de a strange-o in brate. I-am simtit lipsa, chiar si o saptamana, in atat de multe lucruri, mai mici sau mai mari … de la a intinde mana in partea ei de pat peste noapte si a descoperi … nimic … pana la ilogicul in a prepara doar cafeaua mea de dimineata. Dar cat e de bine sa simti toate astea, sa stii ca traiesti, sa stii ca n-ai pierdut nimic, sa stii ca cea mai mare teama pe care o ai, aceea de a pierde asta, nu are nici un fundament. E bine.

Sa aveti un mai frumos,

Serpent